Văzut-am multe dimineți splendide
Cu soarele pe munte strălucind,
Dând un sărut poienii înverzite,
Râul în aur magic poleind,
Dar și lăsând nori negri să-și întindă
Umbra lor grea pe chipul său celest,
Dorind de lume fața să-și ascundă,
Laș luându-și tălpășița către vest.
La fel, în zori, iubitul meu solar
Splendid pe fața mea a strălucit,
Dar, vai, a fost al meu o oră doar;
Nori grei, de-acuma, l-au acoperit.
Totuși, iubirii n-am să-i găsesc lipsă
Când soarele, și el, intră-n eclipsă.
Sensul versurilor
Sonetul descrie o iubire care a fost intensă, dar de scurtă durată, comparând-o cu soarele care este acoperit de nori. Vorbitorul acceptă această pierdere, găsind consolare în faptul că chiar și soarele, simbol al măreției, trece prin eclipsă.
