Frânt de la muncă, mă reped în pat,
Plăcut repaus oaselor sleite;
Atunci începe-un drum imaginat
De minte, pe când trupul se destinde.
Căci gândurile mele, de departe
Încep pelerinajul către tine,
Și-mi țin pleoape deschise larg în noapte
Să văd, ca orbii, în întunecime.
Atât că-nchipuirea minții mele
Orbirii mele umbra ta-i prezintă,
Un juvaer în miezul nopții grele,
Pe care-o face luminos de blândă.
Trupul meu ziua, mintea mea în noapte,
Cât ești, cât sunt, de liniște n-au parte.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă dorul intens al vorbitorului față de persoana iubită. Chiar și după o zi istovitoare, mintea sa nu găsește odihnă, ci este consumată de gânduri și amintiri legate de acea persoană, transformând întunericul nopții într-o viziune luminoasă a iubirii.