Pe cât de iute cazi, vei crește
Prin cel în care urmele-ți rămân
Și-n sângele ce-l dărui tinerește
Vei dăinui și când vei fi bătrân.
În asta-i toată-nțelepciunea, sporul
Și frumusețea; restul, ani pustii.
De-ar fi ca tine toți, s-ar frânge zborul
Fugarei vremi și lumea s-ar sfârși.
Să piară nendrăgiții de natură –
Răi sau urâți sau proști – fără urmași!
Dar tu, cel înzestrat peste măsură,
Iubește-ți darul, dăruit să-l lași.
Ca un sigil îndeplinește-ți țelul
Întipărind, nu îngropând modelul!
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema moștenirii și a eternizării prin urmași. Vorbitorul îndeamnă persoana adresată să-și perpetueze frumusețea și darurile, lăsând o amprentă durabilă în lume, în loc să le lase să se piardă odată cu trecerea timpului.