Cei ce-ar putea răni, dar nu-ți fac rană,
Și nu sunt cruzi chiar când ne par cumpliți,
Cei ce, clintind pe toți, rămân de stană
Și nu se pleacă dacă-s ispitiți.
Primesc pe drept cereasca moștenire
Și-al lumii rost să-l cheltuie cum vor;
Sunt domnitori pe propria lor fire;
Ceilalți doar slugi ai înălțimii lor.
Și floarea verii vara o îmbată
Trăind și dându-și viața pentru ea,
Dar când se vestejește e uitată
Și-i mai de preț o buruiană rea.
Tot dulcele se înăcrește iute,
Iar crinul veșted ca și bozul pute.
Sensul versurilor
Sonetul explorează natura puterii și a corupției. Cei care au puterea de a face rău, dar se abțin, sunt considerați demni de moștenirea cerească, în timp ce alții sunt doar slujitori. Totuși, frumusețea și dulceața sunt trecătoare, iar decăderea este inevitabilă.