Așa e chipul lui, ca de demult,
Când frumusețea-avea destinul florii,
Mult înainte de-a fi apărut
Pe-obraz bastarde semne-ale fardării;
Pe vremea aceea de la morți se lua
Părul, pentru a fi împodobit
Cu bucle blonde capul altcuiva;
Ele făceau pe altul fericit.
În el antichitatea se-ntrevede,
Fără podoabe, simplă, cum era,
El nu adaugă verii mai mult verde,
Nu fură de la morți splendoare sa;
Natura artei false îi arată,
Prin el, frumosul cum a fost odată.
Sensul versurilor
Sonetul explorează frumusețea naturală și atemporală, contrastând-o cu artificiile și înșelăciunile modei. Vorbitorul admiră o frumusețe care amintește de vremurile trecute, o frumusețe simplă și nealterată de influențe artificiale.