Iubire oarbă, ochii cum mi-ai luat?
Privesc și nu mai văd, orbirii pradă,
Vai, rău și bun îl văd amestecat,
Ei ce frumosul încercau să-l vadă.
Și-n apele greșelii ochii mei
Sunt rătăciți de false felinare,
Printre vâslași; de ce-ai făcut stei, –
S-atârni, de dânșii sufletu-mi pe mare?
De ce domeniu-ți, inimă, mai vezi
În pajiștea deschisă fiecărui,
De ce în ochi, tu, inimă nu crezi
Și-o mască mândră hîdei fețe-i dărui?
Dar inima și ochi m-au înșelat
Și-n mlaștina minciunii au intrat.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema iubirii oarbe și a înșelăciunii. Vorbitorul se simte trădat de propriile simțuri și de inimă, care l-au condus într-o mlaștină a minciunii. El deplânge faptul că nu mai poate distinge frumosul de urât și că sufletul său este legat de iluzii.