Ce lacrimi de sirenă am sorbit,
Din alambic de iad înșelător,
Speram cu teamă, deznădăjduit,
Pierdeam când mă vedeam biruitor!
Ce erezie inima comite,
Când prea blagoslovită se socote!
Cum mi-au stat ochii-afară din orbite,
În zăpăceala febrei delirante!
E darul bolii, -acum mă-nvoiesc,
Cucuta cu osândă se-ndulcește;
Iubirea dusă, de-o reconstruiesc,
Mai mult ca la-nceput mă istovește.
Prin caznă mă re-mpac cu-al meu puțin,
Și de trei ori ce-am irosit obțin.
Sensul versurilor
Sonetul explorează suferința și dezamăgirea în dragoste, dar și capacitatea de a depăși aceste momente dificile. Vorbitorul descrie un proces de regenerare și redobândire a forței interioare, chiar și după pierderi semnificative.