Cei care pot răni, dar se abțin
Și nu fac ce arată permanent,
Îi mișcă pe-alții, dar ei stânci devin,
Reci, imobili, trăind indiferent;
Aceștia haruri multe moștenesc
Și se-ngrijesc de tot ce li s-a dat;
Chipul lor mândru bine-și stăpânesc
Sau îl expun să fie admirat.
Florile verii se deschid frumos
Doar pentru ele, după care mor,
Dar dacă-n mijloc viermele le-a ros,
Chiar și ciulinul pare-ncântător.
Dulce-n amar prin faptă s-a schimbat;
Crinii miros urât când s-au stricat.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema puterii și a abuzului acesteia. Persoanele capabile de rău, dar care se abțin, sunt analizate în contrast cu decăderea interioară, sugerând că aparența exterioară nu reflectă întotdeauna realitatea morală.
