Fă ce-i mai rău şi du-te, dacă vrei,
Deşi credeam că amândoi vom sta,
Dar la plecare viaţa tu mi-o iei,
Căci ea depinde de iubirea ta.
Şi totuşi nu mă tem de clipa grea,
Când fleacuri vor grăbi al meu sfârşit,
Mai multe lucruri bune voi avea,
De-al tău capriciu fi-voi izbăvit.
Nu poţi să mă mâhneşti că eşti hoinar,
Trădarea ta îmi este de-ajutor.
Ce minunat că te-am primit în dar,
Exult că mă iubeşti, exult că mor!
Ce om frumos mai este nepătat?
Poate şi tu mă-nşeli, dar n-am aflat.
Sensul versurilor
Sonetul explorează complexitatea iubirii și a trădării. Vorbitorul oscilează între disperarea de a pierde iubirea și acceptarea faptului că trădarea poate aduce eliberare. Finalul lasă loc incertitudinii, sugerând că ignoranța poate fi o formă de binecuvântare.