Nu, Timp, nu te făli că îmbătrânesc;
Azi iarăși piramide zvelte faci,
Însă pe mine nu mă uluiesc;
Tu-n straie noi trecutul îl îmbraci.
Trăim puțin, de-aceea admirăm
Lucruri mai vechi, dar ne-amăgești cumva;
Și credem că acum le înălțăm,
Uitând că mai există undeva.
Eu te desfid cu tot ce-ai consemnat,
Nu venerez prezent și nici trecut,
Căci ce vedem și tot ce ai păstrat
Sunt doar minciuni ce-n grabă le-ai țesut.
De-aceea jur, cât timp voi exista
Voi fi onest și râd de coasa ta.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema inevitabilității timpului și a morții, dar și a rezistenței spiritului uman prin onestitate. Vorbitorul sfidează timpul și iluziile pe care le creează, jurând să rămână fidel sieși.