Refuz să cred că piedici, rătăciri,
Stau între două minţi ce s-au unit,
C-acelea sunt dorinţe, nu iubiri,
Dacă încet-încet s-au ofilit.
Iubirea e un far fără egal,
Ce stă-n furtuni şi nu este răpus;
E ca o stea a bărcii de pe val,
Nu-i ştii valoarea, doar o vezi că-i sus.
Iubirea nu-i al Timpului bufon,
Deşi cu coasa lui o va lovi;
Nu-şi schimbă chipu-n orişice sezon
Şi până la Final va dăinui.
Dar dacă mint şi-am fost descoperit,
Nici eu n-am scris, nici nimeni n-a iubit.
Sensul versurilor
Sonetul explorează natura eternă și neclintită a iubirii adevărate, care nu se schimbă în timp și rezistă tuturor obstacolelor. Vorbitorul își afirmă convingerea în această definiție a iubirii, punându-și la îndoială propria scriere și experiența umană dacă se dovedește că greșește.