Am ochiu-n minte de când te-am lăsat
Și el, ce mă-ndruma pe calea mea,
Aproape-i orb, căci s-a întunecat,
Pare că-i bun, dar nu poate vedea;
Căci nicio formă-n inimă n-a dus
De păsări, flori sau lucruri fel de fel;
Și nici în minte frumuseți n-a pus,
Iar ce-a privit nu zăbovește-n el;
Că tot ce vede-n juru-i, crud sau blând,
Făpturi frumoase ori urâte rău,
Mare și munte, noapte, zi, trecând,
Corb, porumbel, le schimbă-n chipul tău.
În mintea mea tu ești mereu prezent,
De-aceea ochiul meu e impotent.
Sensul versurilor
Sonetul explorează ideea unei iubiri obsesive care distorsionează percepția realității. Poetul este atât de concentrat pe persoana iubită, încât ochiul său intern nu mai poate vedea lumea din jur în mod obiectiv, ci transformă totul în imaginea acesteia.