Și-acuma, domnii mei,
Să vă spun un cuvânt de păstrat în memorie și suflet,
Drept temei și în același timp final oricărei metafizici.
(Așa vorbi bătrânul profesor studenților,
La închiderea mult cercetatului său curs).
După ce-am studiat și vremea nouă și antică, sistemele grecești ca și cele germane,
După ce-am studiat și lămurit pe Kant, pe Fichte și pe Schelling și pe Hegel,
Am lămurit doctrina lui Platon, apoi pe Socrate mai mare decât Platon,
Și am cercetat și lămurit și pe cei mai mari decât Socrate, am studiat îndelung pe Cristos divinul,
Privesc acuma îndărăt toate sistemele acestea grece și germane,
Privesc toate filozofiile, bisericile ca și dogmele creștine.
Dar limpede nu văd decât în Socrate și în Cristos divinul:
Iubirea-adâncă a omului de semeni, atracția prietenului de prieten,
Femeii de bărbatul ei, copiilor către părinți,
Orașului de alt oraș, și țărilor de țări.
Sensul versurilor
Un profesor, la finalul cursului său, reflectă asupra studiilor filozofice și religioase, ajungând la concluzia că esența se află în iubirea și conexiunea dintre oameni. El vede în Socrate și Cristos exemplul suprem al acestei iubiri.