Și-acum poeme vechi, vă las
cu bine – fiecăruia-i spun: rămas-bun!
(Convoaie de-a lungul unei căi șerpuite, caravane
ciudate, furgoane
Din culmile și văile mele – cu întreruperi – din
anii bătrâneții, din floarea vârstei
sau din tinerețe),
Pe mare, pe corăbii, sau Ție veche cauză, sau Poeților
de mâine
Sau Paumanok, sau Cântec despre mine,
Calamus sau Adam,
Sau Bătăi de tobă! sau Pământul pe care am pășit,
Sau Cosmos sau Ani nestatornici, sau Gânduri,
Sau tu, mamă care-ți iubești deopotrivă pruncii, și
multe, multe altele pe care nu le mai numesc,
Poemele țâșnite din fibrele inimii mele – din gâtlejul
și limba mea –
Mi-au fost sângele cald și zvâcnetul vieții, îndemn
personal și model, nu numai hârtie, slove
de tipar cerneală)
Fiecare cântec al meu, fiecare rostire din trecut
își are lunga ei poveste,
Despre viață și despre moarte, despre răni de ostaș,
despre fericirea sau răul patriei mele.
(O, cer! Ce vârtej și ce convoi nesfârșit de lupte
s-au desfășurat!
Și ce netrebnică zdreanță e, față cu toate acestea,
chiar cel mai bun dintre poemele mele!)
Sensul versurilor
Piesa este un adio emoționant către trecut și către creațiile artistice ale autorului. El își ia rămas bun de la poeme, reflectând asupra vieții, morții și a impactului operei sale asupra patriei. În final, autorul își exprimă modestia față de vastitatea experiențelor trăite.