Walt Whitman – Cântec Despre Mine – 32

Cred că m-aș putea întoarce să trăiesc cu animalele,
sunt atât de placide și sigure de sine,
Stau și mă uit la ele îndelung.
Ele nu-și ies din fire și nu se plâng de soarta lor,
Nu cunosc nopțile albe de veghe și lacrimi pentru
păcatele lor.
Nu-mi fac greață discutând despre datoria lor față de
Dumnezeu.
Nici unul nu-i nemulțumit, nici unul nu-i apucat
de patima proprietății,
Nici unul nu-ngenunchează înaintea celuilalt,
nici înaintea vreunui strămoș care a trăit
cu mii de ani în urmă,
Nici unul pe fața pământului nu este respectabil
sau mizerabil.
Așa își arată ele înrudirea cu mine și eu le primesc,
Îmi aduc dovezi despre mine,
demonstrează că sunt în posesia lor,
Mă întreb de unde-au luat aceste dovezi,
Trecut-am eu pe-acolo cu multe vremi în urmă
și le-am pierdut pe drum?
Eu însumi mișcându-mă înainte, atunci și
acum și pururi,
Adunând și arătând mereu mai mult și mai repede,
Infinit și omogen, mă simt printre ele de-al lor
Fără a exclude pe vreunul din
Unul aleg dintre cei mai cu drag și.
Iată gigantica frumusețe a unui armăsar fugos,
el răspunde mângâierilor mele
Capul cu fruntea sus, larg între urechi,
Membrele suple și netede, coada bătând țărâna,
Cu ochii lucind malițios, urechile fine, ciulite.
Nările i se dilată când îl cuprind între călcâie,
Picioarele lui puternice tremură de plăcere
când dăm o raită și venim îndărăt
Doar o minută mă voi sluji de tine, armăsarule,
apoi te las,
De ce-aș eu nevoie de pasul tău, când
galopul meu îl întrece?
Eu și când stau pe loc merg mai iute ca tine.