Virgil Teodorescu – Norii Gâtului

Sub ochii polipului
întovărăşind tremele regretelor
pe câmpurile haotice de sare
trec păsări mai mari decât nopţile
trec saci vii care-ţi acoperă şoldul
ca o armată înfrântă şi fugărită spre mare
şi Tu mai tăcută decât fildeşul
întinzi mâinile
de mâinile tale atârnă promisiunile morţii
şi ele pătrund în ochii mei ca într-o plasă de fluturi
Tu te culci te înveleşti în mantaua uşilor adormite
te culci peste stiletele calme ale paşilor mei
teribilii mei paşi înfloritor răvăşiţi
bătrâne falduri de piatră
înecate în ierburi.
Zilele îşi devorează amiaza
zilele ne schimbă între ele ca pe un spasm de var
zilele trec prin noapte ca un imens cal acefal târându-şi stăpânul
zilele şi nopţile ne schimbă uşor sentinţele vocii
mai greu decât tăcerile din vastele săli
decât fastidioasele ramuri întunecate
crescut în jurul plăgilor în care mereu te scufunzi
purtate pe frunţi în loc de bureţi sfâşiaţi
în locul cifrelor fatidice împânzind scările de călărie
uimitor de limpezi pe aceste dureroase faleze
odată cu arborii intrând în busturile sparte
şi odată cu marea compasiune a pietonilor
pentru vechiculele repezi.
Zilele îşi împrumută inelul de opal
mai tăcute decât păsările din armoare
decât dantelele înconjurate de călăreţi
visând cu ochii deschişi profilul iubirii
filigrana pădurilor sub întâia zăpadă
prin sânul tău de fun drumul trăsurilor
care dispar cu noi în paloarea pianelor
pe aceste câmpii haotice de sare
unde cadavrele câinilor sunt pline de şopârle
şi fluierul enorm pluteşte deasupra buzelor noastre
dar niciodată iubita mea nu auzim
melodiile îmblânzitorului
Nu auzim niciodată căruţele tăiate în marmură roşie
strivind lampioanele atente
niciodată când auzi melodii nu întreb.
Nu întreba Nu întreba Nu întreba
Nu întreba oricare dintre ele e pulpa ta ca osul aripei
e pulpa ta cea mai mortuară
e firul de salivă cu care înveleşti obiectele
la miezul nopţii
ultimul supravieţuitor
purtat de vânt peste case
ultimul corsar ruginindu-şi halebarda
castana când îşi dezbracă limfa
ultima gheară rănită care mai rupe o singură dată
înainte de a se retrage
neîntreruptul nostru sărut
otrăvit pe o mare distanţă
nopţile fluviului în care cade
planta cu gâtul de fildeş
deasupra unghiilor noastre sălbatice
care ne întrerup ne apropie şi ne despart
aşa cum în somn flăcările ne cuprind îngrozitor de repede
ingrozitor de repede întindem mâinile implorând
pentru scurt timp străbat aerul orhidee bolnave
femeile ies ca nişte trestii
din statuile ude
împodobind misiunea franceză
cu părul lor şovăitor susţinut de pahare
celor din urmă le înmoaie piciorul în sânge
celor dintâi le oferă scheletul gotic al catedralei
penultimul pluteşte la geamul trenurilor în goană
aruncându-şi umbra majestuoasă
ca o dansatoare închisă în colivii
ca un buchet sufocant.
Mult mai târziu
când apele fug înnebunite pe nesfârşitele şesuri
se deschid
ca o inexorabilă pasăre de diamant
aceste mâini care nu-mi aparţin
pentru că au putrezit în părul tău
aceste carnagii care nu-mi aparţin
pentru că sunt oglinzile dragostei
ale dragostei da ale dragostei.
Acest liliac orbitor care ne mănâncă genunchii
semnul convenţional din vertebrele noastre
un semn de nobleţe
canalul subteran unde marele lac se va strânge
ca un păianjen ameţit
un spion pe care îl salvăm înainte ca apele să ne sugrume
Dar dacă ne dăruim braţele cascadelor
dacă putem suporta braţele
buteliilor de Leyda
instrumentelor chirurgicale
alfabetului morse
surorilor siameze
în timp ce una doarme îşi continuă visul în cea care se piaptănă
lupilor dacă le dăruim tendoanele noastre de feldspat
pentru ca întunericul să-i recunoască
şi dacă oprim jumătatea lichidă din noi
pentru hiene şi pentru dragoste
mereu înşelaţi de sania care se aude departe în cărnuri
de plimbarea în piei calde sub lună
pe marea îngheţată într-o maree prelungă
înşelaţi mereu de omul cu ochiul plesnit
într-o continuă abluţiune
cu creierul de vânt
într-o continuă abluţiune
plimbându-şi pe sub arbori
exasperanta lui frumuseţe
El te poate ucide oricând rupând o cheie
te poate schimba în nisip
în platină fumurie
în catifea în rădăcini polare
mersul lui pe marginea orbitei
e o frânghie de ceaţă pe care ne-o aruncă din când în când
ca să cădem precedaţi de cataracte
pentru că niciodată nu ştim
pericolul extrem care ne înconjoară.
Dar tu îmbracă aceste bucăţi de cărbune aprins
toaleta eternului somn
şi pleacă întovărăşită de cormorani şi de voaluri
pleacă pe câmpiile haotice de sare
şi nu te opri decât atunci
când vei întâlni straniile stânci ale mării
decât atunci când vei întâlni al treilea sinucigaş
cu inima mâncată de şoareci
cu părul smuls de unghiile sumbre
cu gura plină de lăstuni aprinşi
Nu te opri nici atunci
Pentru că mai departe te aşteaptă buldogul flămând
cu nările translucide
Nu te opri când întâlneşti dimineţile
catedrale şi lăzi cu dinamită la marginea mării
pentru că sub valuri sunt castelele în care locuieşti
sub valuri sunt rechinii taciturni
şi branhiile lor se clatină
ca buzele amanţilor îndepărtaţi
ei ţi-au pregătit de mult patul de broaşte
pe care va trebui să adormi
ţi-au pregătit să visezi rassa rechinilor princiari
adoratori ai vegetalelor
rassa rechinilor care îşi păstrează solzii în casete prea vechi
ca pe bijuteriile de familie
în amintirea crimelor din larg.
Nu te opri nici atunci
Mai departe sunt degetele tale tremurătoare
care vor creşte mult timp deasupra apelor
ca un polip
sunt uşile tatuate în negru şi mov
care duc în golurile de aer
blestemul din dinţii funeşti ai şerpilor
în care cad sâmburii livezilor
Sau scândurile peste care plouă atât de fraged.
Aleargă aleargă sub norul pleoapei tale
şi ascunde în fructe oasele tale strălucitoare
ca într-un coral părăsit
scoicile îngropate sub lespezi
pe care le simţi cum se mişcă încet
aşa cum atingi obrazul iubitei
sau cum dintr-o dată se revarsă
ca o panteră muşcată de crocodil
dorinţa absolută şi totodată mortală
cum aş dori să-ţi arunci gâtul tău de lup înapoi
pentru că nu vreau să întâlnesc în drumul meu poduri
cum aş dori să nu ştergi urmele de sânge
pe care le întinzi peste tot ca primele cuneiforme
cum aş dori să-mi arunci prin fereastră
culoarea pulpelor
sandalele să mi le legi la ochi
ca pe un şobolan alb
paralizia orbitei
pentru că recunoaşte cu prisosinţă acelaşi ţesut cristalin*
acelaşi obiect împrăştiindu-şi în umbră teroarea determinată
spaima celor 99 de savanţi care ne-au imobilizat pupila
Teroarea oamenilor îţi va procura bani de drum
pe aceste câmpii haotice de sare
o nu mă chema atât de sfâşietor
iubita mea pe care sânii cresc ca o furtună
mai departe sunt fosforescentele cadavre plutitoare
eşti tu mai departe o corabie pietrificată
sunt decapitaţi îndrăgostiţi de frunţile lor
spinările plăpânde ale sondelor care se îneacă într-o erupţie de palme
sunt paşii mei călcând nevăzuţi peste cuţite
mâinile tale de care spânzură
nupţialul linţoliu.
1943