Sufletul meu
colindă noaptea și ziua,
colindă ziua și noaptea
prin pădurea de turle din brazi.
Ca o stafie-a dragostei,
în primul cămin
de tineri nefamiliști.
La nivelul cel mai înalt!
Urcă pitulat pe scara de servici.
Ba-i aici,
ba nu-i aici!
Arde ca un licurici!
– Sufletul meu, sufletul meu,
cum stai lângă poarta cetății
și nimeni nu-ți deschide,
nimeni nu te-aude,
nimeni nu te știe.
Ca într-o chilie întunecată,
zăbrelită,
un monah, o stafie!
Ah, suflete plin de necaz,
stai mut cu rugăciunile tale
scrise demult
în rime de cuvânt zălud.
Stai strâns ca într-o diafragmă
de beton,
sufletul meu,
înfricoșat de lume,
de viață,
de tot
și de om!
Parcă-ai fi mort! Taci!
Că te-am legat cu vraja rugăciunii
să nu treci prin zidul
dintre-a treia și-a patra chilie.
Din coridorul lung
s-ar auzi ca un ecou
șoapta ta,
oare, până la glezne,
până la genunchi,
până la brâu!?
Eu știu?
Căci te-am zidit ca pe Ana lui Manole.
Adu-ți aminte
cum ascultai ciocârlia
în grâul roșu de maci.
Taci! Mai știi cine poate s-audă?
Nu trebuie s-audă nici eu!
Sau, poate, nici Dumnezeu?
Și până când?!
Nimeni!?
– O, nu! S-aude, sufletul meu!
S-aude geamătul,
plânsul tău!
S-aude până la Dumnezeu!
O, ce înviere! Ce înviere!
Ca o nebunie!
Auzi, tu, sufletul meu, auzi!
Să te dezgroape din putreziciune
cu ciocanele, cu baroasele,
cu târnăcoapele,
din piatră ferecată.
Flacără. Floare.
Viață pentru veșnicie!
Ce sfântă-nebunie,
sufletul meu?
– Fricosule!
Cântă acum lui Dumnezeu!
Cântă de bucurie!
Cântă lumii,
cântă-mi și mie!
Fire-ar să fie!
Te-ai îndoit un pic de veșnicie,
ca Petru!
Fricosule!
Sensul versurilor
Piesa explorează starea unui suflet izolat și plin de necazuri, care tânjește după eliberare și comunicare cu divinitatea. Sufletul se simte închis și înfricoșat de lume, dar speră la o înviere și la bucuria de a cânta și de a se conecta cu ceilalți.