Virgil Diaconu – Prietenii Mei

Prietenii mei au plecat rând pe rând
și fără să spună nimic.
Prietenii mei nu mai sunt.
Pe primul dintre ei, pe Constantin,
l-au găsit spânzurat în camera lui de visare.
Ceilalți au fost învinși de propriul trup,
care nu a mai vrut să le fie prieten.
Cel care făurea corăbii a fost răpus de cancer.
Ajuns ca o umbră, l-au purtat prin saloanele albe,
radiațiile cu cobalt trebuie să rezolve totul, au spus,
însă ele nu au rezolvat nimic.
Totul a fost prea târziu pentru el.
Și orașul morților și-a deschis porțile
și l-a primit în pământul lui,
la câteva cruci depărtare de Constantin,
spânzuratul, cel care se săturase de lume
și a ales singur să plece.
Cât despre Gheorghe, stăpânul culorilor,
acesta a fost doborât chiar în timp ce lucra.
Stau puțin să mă odihnesc, a spus el,
uitându-se spre geamul de unde venea lumina,
apoi l-au găsit pe dușumele…
Întins pe dușumele și doborât de propria inimă,
chiar în mijlocul visului.
Și cimitirul din dealul orașului și-a deschis porțile
și l-a primit în pământul lui,
la câteva cruci depărtare de Constantin
și de făuritorul de corăbii.
Albe și de marmură sunt crucile lor,
scrise în piatră sunt numele lor, pe toți vecii!
Galbene lumânări se aprind din când în când la căpătâi.
Flăcări galbene pâlpâie la căpătâiul lor,
flăcări care le luminează drumul,
ca să știe sufletul plecat din trup pe unde să meargă,
în timp ce carnea și pielea, și mușchii lor
se desprind de pe oase..
Ce oameni au fost!, spunem noi,
și aprindem lumânări la căpătâiul lor.
Galbene lumânări la căpătâiul lor de piatră,
în cimitirul de piatră.
Prietenii mei au plecat rând pe rând
și fără să spună nimic.
Prietenii mei nu mai sunt.
Sufletul lor călătorește prin bezna de dincolo,
prin nesfârșirea de dincolo,
iar noi credem cu tărie că vor ajunge undeva,
până și Cartea Sfântă ne spune că ei
vor fi iertați pentru toate greșelile
și că vor sta în preajma Domnului.
Așa spune Cartea, care se îngrijește atât de bine
de speranța noastră, în timp ce prieteni mei
rămân închiși în casele lor de lemn,
în casele lor de pământ, iar carnea și pielea,
și mușchii lor se desprind de pe oase.
Ce oameni au fost!, spunem noi,
și plecăm singuri acasă,
cu un colac și o lumânare,
cu un ban înnodat la colțul batistei,
sau cu un prosop dat de pomană,
după cum fiecare familie îndoliată
își închipuie că îmblânzește moartea….
Da, moartea își face întotdeauna de cap.
Ea fie ne smulge dintr-o dată din camera noastră de visare,
fie ne chinuie în fel și chip înainte de plecare, vezi,
pe ultimul meu prieten, pe Nicolae,
moartea l-a vlăguit încetul cu încetul, l-a secat de puteri,
deși cele două tuburi de plastic înfipte în vena de la gât,
care îl hrăneau cu serul acela miraculos, în salonul alb,
și-au făcut datoria până la capăt.
Serul miraculos încă mai era pompat în vena de la gât
atunci când l-au găsit fără suflare..
În cele din urmă i-au smuls tuburile care îl legau de viață
și l-au mutat la morga spitalului. Iar de acolo –
în sicriul de lemn, așa cum au fost mutați, pe rând,
toți prietenii mei, în sicrie de lemn și îngropați
nu departe unul de altul, la câteva cruci depărtare.
Și noi stăm împrejurul gropii,
privind cum se bat cuiele în capacele de lemn ale sicrielor
și cum sunt coborâți cu sfori în locul de odihnă.
Apoi se trag lespezile deasupra și asta este totul…
Și asta este totul…, spune doamna din fața mea,
doamna elegantă în negru, morții cu morții, și viii cu viii,
șoptește ea, în timp ce prietenii mei sunt închiși în casele lor,
în noile lor case de lemn, în întuneric,
iar carnea și pielea, și mușchii lor se desprind de pe oase,
în cimitirul din dealul orașului..
Vezi, cimitirul este ridicat deasupra orașului,
ca să aibă o bună perspectivă asupra celor de jos,
a celor rămași pe marginea gropii.
Și ca să ne vadă pe toți cum petrecem și ne
bucurăm, sau cum visăm la câte și mai câte…
Ia uite cum se mai bucură ei,
spune doamna elegantă în negru,
ia uite cum mai strâng ei ca furnicile case peste case
și averi peste averi, și cum își mai mănâncă ei
de sub unghii pentru câțiva arginți în plus,
ca să-și îngrașe conturile și averile care nu le ajung
niciodată, spune doamna în negru,
care umblă cu pași de pisică prin camerele noastre,
sau care merge alături de noi pe străzile aglomerate,
urmărindu-ne îndeaproape, ca o umbră…
Numai Îngerul nostru o vede și îi ține calea, numai el.
Uneori chiar o face să bată în retragere o vreme,
până într-o zi, când doamna care merge în spatele nostru
ne taie dintr-o dată calea, iar noi ne oprim
în mijlocul visului, tocmai în mijlocul visului….
Da, prietenii mei au plecat rând pe rând
și fără să spună nimic. Prietenii mei nu mai sunt.
Și eu umblu singur pe străzi, intru în biserica
Sfântul Ilie a copilăriei mele și mă rog pentru ei.
Și în biserica Sfânta Vineri și la Mavrodolu mă rog pentru ei,
pentru liniștea sufletului lor, tulburatul.
În rest, eu îmi văd de ale mele,
din când în când mă întâlnesc cu Îngerul,
cu Îngerul strălucitor, care mă ajută
să vorbesc cu prietenii mei, vezi,
uneori Îngerul chiar îmi împrumută uneltele lui de scris,
iar eu închipui atunci mici scrisori pentru prietenii mei,
ca să le spun, în fine, tot ce nu am apucat să le spun…
Ba, de la o vreme, eu am început
să le scriu scrisori pe propriul meu trup.
Acum știu prea bine de ce poetului Epimenides
i s-a găsit pielea împestrițată cu tot felul de litere
când a plecat dintre greci….
Da, eu încă mai scriu scrisori pentru prietenii mei,
încă mai bat cu pumnul în lespezile lor, să se deschidă!
Să se deschidă și să se întoarcă în visul lor!
Îngerule, ai grijă de mine, nu mă lăsa,
că pământ sunt și cenușă sunt,
iar dacă mă uit în morminte eu nu mai știu
care sunt oasele lui Constantin, și care sunt ale lui Gheorghe,
care sunt oasele lui Nicolae,
și care ale făuritorului de corăbii,
în vecii vecilor.
Amestecate sunt toate, Îngerule, amestecate!.
Eu însumi am ajuns să mă amestec cu oasele lor…
De singur ce sunt, eu însumi mă amestec cu morții..
Îngerule, ai grijă de mine, nu mă lăsa!
Roagă-te pentru noi, Îngerule, nu ne lăsa!
Pentru cei plecați și pentru cei rămași să te rogi!
Pentru noi, cei singuri în lumina zilei.
Pentru noi să te rogi, însingurații!.
7-16 februarie 2018