Din Lumini și umbre (1840).
Copii cu frunți naive plecate-n jurul meu,
Cu dinți de perle-n gură, spunând: De ce? mereu.
Voi, ce punând probleme de gravitate pline,
Voiți oricărui lucru, obscur și pentru mine,
Să-i știți anume rostul, deplin, hotărâtor,
Și-n gândurile mele să scormoniți de zor;
– După plecarea voastră, copii, petrec ades
Posomorât lungi ore, ca-n loc, apoi să-mi țes,
Adânc, în minte planuri, tot ceea ce visez,
Eternele subiecte la care meditez,
La Dumnezeu, om, mâine, dreptate, nebunie,
Sistemele-mi în vrafuri, imensa schelărie,
Deodată răscolite de voi, cu nepăsare.
De întrebări naive făcute la-ntâmplare!
Deoarece-mi pătrundeți ursitele vieții
Și-mi pomeniți de anii vrăjiți ai dimineții,
De-ntâia mea speranță, de primele-mi porniri,
Veți ști, prieteni, totul din aste lămuriri!.
(..).
(trad. de Ionel Marinescu)
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra inocenței și curiozității copiilor, care îl determină pe narator să mediteze asupra unor teme existențiale profunde. Copiii, cu întrebările lor naive, îl fac pe narator să-și amintească de trecut și de speranțele tinereții.