Imitație după Lamartine.
Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mișcate
Susurând încet și tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine știe-a lor durere, cine știe dorul lor.
Și ascunsă prin frunzișuri, tăinuind a ei ființă,
cântă dulce-a filomelă, și-n cântare-i o dorință
pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
și divina-i melodie se sfârșește c-un suspin.
Iar poetul ce-o aude își ia lira și se duce
Pribegind cu-a sale doruri, și ca dânsa el atunce
Cu un vers duios și jalnic spune lumii chinul său
Și răpit de-a lui simțire el suspină-amar și greu.
Și-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalță
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec și dulceață,
nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ
pentru ce tot cu suspinuri se sfârșește orice cânt?
O! de-ai ști tu că pe lume, de când lumea e făcută,
blanda voce-a fericirii este, -a fost și va fi mută,
în viață-orice cântare ce cu drag ai asculta
ai ști că-i glasul durerii și adânc ai suspina.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că frumusețea și arta sunt adesea născute din durere și suferință. Natura, prin sunetele vântului și cântecul păsărilor, exprimă jale, iar poetul, inspirat de aceste sunete, își transformă propria durere în versuri.