Camera goală începe să mârâie.
Mă retrag în propria-mi piele.
Tavanul începe să chelălăie.
Îi arunc și lui un os.
Colțurile încep să hămăie.
Le-arunc și lor un os.
Podeaua începe să mârâie.
I-arunc și ei un os.
Un perete începe să latre.
Î-arunc și lui un os.
Și-al doilea, și-al treilea, și-al patrulea –
încep să latre.
Fiecăruia i-arunc un os.
Camera goală începe să urle.
Gol eu însumi
făr de niciun os
mă înmulțesc într-un ecou
el urletului
și răsun, răsun,
răsun.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de izolare și alienare într-un spațiu gol, unde chiar și obiectele inanimate par să devină amenințătoare. Protagonistul se simte gol și se înmulțește într-un ecou al propriului urlet, sugerând o pierdere a identității.