A fost odată o greșeală
atât de hazlie, atât de măruntă,
că nimeni nici n-ar fi băgat-o în seamă.
Dar ca pe sine nu vroia
nici să se vadă, nici să se-audă.
Ce n-a scornit
ca să aducă mărturie
că de fapt, nu există.
A inventat spațiul
ca să-și adăpostească-n el dovezile –
și timpul, ca să-și păstreze dovezile –
și lumea, ca să-I vadă dovezile.
Tot ce-a scornit,
nu era nici atât de hazliu
nici atât de mărunt,
ci era, bine-nțeles greșit.
Ar fi putut să fie altfel, oare?.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea unei greșeli minuscule care, refuzând să se accepte, creează întregul univers ca o dovadă a non-existenței sale. Tot ceea ce creează este, în mod ironic, greșit, sugerând o reflecție asupra naturii iluzorii a realității și a percepției.