Drumuri inutil încrucișate, fără speranță,
erau drumurile începutului. Fântână întunecată
era inima. Fără apă și stea.
Printre silabele vântului
drumurile noastre se-atinseră îndurerate,
dar tu lunecai mai departe, mereu mai departe,
în pădurea de ceață-a orașului, unde
cornul tristeții abia-l mai auzi.
Doar prin spațiul dintre inimile noastre
ca un luminiș al speranței,
ca o presimțire a ceasului acesta
când, amforă cu apă înstelată,
tu stai între visele mele,
orele dansau
iluminate.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere și nostalgie, amintind de un început plin de speranță care s-a transformat într-o despărțire dureroasă. În ciuda tristeții, există o licărire de speranță și amintirea unor momente luminoase.