Sunt os din osul celor trași pe roată,
Un ins, ceva mai lotru, dintr-o gloată.
Nu vreau ca cineva de mine să asculte,
Să ies în față, ca păduchele, în frunte.
Am fost și sunt mai pașnic decât par,
Nu m-am atins de nimenea măcar,
C-o vorbă aspră, sau sudalmă,
Mai bine am răbdat, decât să dau, o palmă.
Și dacă totuși în poezie am lovit vârtos,
E pentru că am vrut să fiu cu ceva de folos
Celor mai slabi de inimă ca mine,
Dar râcă n-am purtat la nime.
Am socotit și socotesc mereu,
Că armă-a fost și trebuie să fie versul meu,
Altmintrelea de ce-am mai scrie?
Să mâzgălim un nume oarecare pe hârtie?
Sensul versurilor
Piesa este o reflecție asupra identității și a rolului poeziei ca armă. Vorbitorul se descrie ca fiind pașnic, dar își justifică forța din poezie ca un mod de a ajuta pe cei slabi. El consideră versurile sale o armă, un instrument de ajutor și nu de atac.