Vasile Copilu-Cheatră – Și Pe Strămoși Se Cuvine Să-I Cântăm

Prin vântul aspru de la est la sud,
Zimbrii veșniciei îmi pare că-i aud,
Din dacice porți, de la soare răsare,
De pe străvechi și-nvolburate hotare,
De departe, de-atât de departe,
De dincolo de viață și de moarte,
Din mii și mii de Vârfuri-cu-Dor,
Pe ușoare covoare de soare cobor
Pe poteci fără număr,
Cu a veacurilor tundră de flamuri pe umăr,
În cântecul meu să-i închid,
Ca Meșterul Manole pe Ana în zid,
Într-o columnă fierbinte,
Ori piramidă de cuvinte,
Pe cei ce făcutu-ne-am rug din Sarmisegetuza,
Să nu ne afle vrăjmașii nici spuza.
Ca brazii aprinși și drepți, din zare în zare
Am ars și ne-am stins cu toți în picioare,
Să se cutremure, în zarea ei albastră,
Roma Cezarilor de furia noastră
Și de cele din urmă-ale noastre chiote spulberat de vânt,
Să se scoale-n picioare întregul pământ,
Umăr lângă umăr, frate lângă frate,
Să intre cu noi în cetate,
Pe drumul lui Horia, cu moartea pe roată deschis,
Ca pe sub un arc de triumf cu fulgere scris
La Alba Iulia, unde ne-am culcat ostenelile zborului,
În tinda de la Curțile Dorului,
Unde-au odrăslit condurii visului dintâi,
Cu dorul de patrie la căpătâi.