Florile de lilioară mor cele dintâi
Poate unde sunt cele mai sfioase,
Ca o stea care se stinge în abis,
A coborât besna peste pleoapele tale mătăsoase.
Anii tăi arămii ca piersicile din livadă
Au fost brumați de hemoptizie,
Dar au crescut în prunii de la căpătâi
Și înfloresc în fiecare primăvară timpurie.
An de an le dau binețe
Când mă reîntorc smerit la Albac
S-aprind un mugur de gând la căpătâiul tău adormit
Și ca veșnicia să-ncremenesc, să tac.
Te plâng albăcenii c-ai rămas însingurată,
I-am văzut de-atâtea ori chiar eu
Dar ei nu văd că te străjuiește Arieșul
Care-ți mai păstrează mirosna trupului reavăn ca-n cugetul meu.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus unei persoane decedate, Sabinuța, evocând amintiri legate de natură și locurile natale. Naratorul se întoarce la Albac pentru a-și aminti de ea, simțind o legătură profundă cu locul și cu memoria ei.