Străbunii mei au fost și sunt
Plămadă din acest pământ.
Odihnesc în veșnicie
Sub această strămoșească glie.
Sarica de pe umerii ciobanului din deal,
E blana ce-o purta pe spate Decebal.
Pieptarul meu cusut în cântec și alean,
E platoșa de-argint a lui Traian.
Azi ochii lor albaștri strălucesc
În pagină, ca un ponor ceresc.
În brazii care suie drept,
Le-a crescut când mâna, când inima din piept.
Iar în frunza codrului ce cântă,
Graiul celor asupriți, cândva, cuvântă.
Și-ori și unde mă întorc sau stau,
Tot de rădăcina lor fierbinte dau.
Sensul versurilor
Piesa celebrează legătura profundă cu strămoșii și cu pământul natal. Versurile evocă un sentiment de continuitate și identitate, subliniind importanța moștenirii culturale și spirituale.