Frate de colibă, feciori pădureți,
Ne-am hrănit cu mure și-un blid de bureți,
Hai să-nchidem brișca, rugine-n ponoară,
N-ați văzut, pădurea, cum trage să moară?
Lângă Detunata am văzut o stea,
Ca o alduită zmeură mustea.
Sufletul de-acuma ni-l dăm la iernat,
Pentru noi viața aici s-a-ncuiat.
Vom vedea apoi care din noi știe
Să-și mai cate rostul în vreo păscălie.
Vânturile, norii, au spurcat seninul,
Ne-a rămas doar bâta, visul și aminul.
Azi, pe la ojină, l-am văzut chiar eu,
Mi-a făcut cu dalbă mâna Dumnezeu.
Uite-I sus pe munte și-a-nceput să ningă,
Dintr-un blid cu noi poate-ar vrea să-ncingă,
E bătrân sireacu și de grija noastră,
A albit colie geana lui albastră.
Pravilă ne spune să iernăm în sat,
Pădina, pădurea, nu ne mai dă pat.
Mioarele noastre în fiece seară își aimega visul cu fața spre țară.
Mi se rupe inima că te las, pădure,
Te-aș lua cu mine să nu mi te fure,
Dar voi ruga vântul, aspru, să te cruțe
Și-oi da de pomană din caș la măicuțe.
Sensul versurilor
Un cioban își ia rămas bun de la viața pastorală și de la natură, simțind sfârșitul unei ere. El se pregătește să ierneze în sat, lăsând în urmă locurile dragi și invocând protecția divină asupra lor.