Pe malul său cât ochiul vede,
Sunt numai lespezi de cenușă verde.
Chiar dacă din tăcuții lui strămoși
Nu cresc pe maluri prea frumoși,
Îi găsești în brusturi sau arini,
Numai urechea s-o anini,
Lângă inima de sevă crudă,
Istoria lor pot s-o audă,
Urmași de azi sau cei de mâini,
Ca flautul unei fântâni.
I-auzi cum urcă din pământ
Și se așază în cuvânt,
Pornind ca mugurii de rouă,
Când soarele pe frunți îi plouă
Și îmbrăcați în foșnet de mătase,
Mirosne de istorie îți lasă,
Să guști din apa lui fierbinte,
Arieșul îmbrăcat în straie sfinte.
Și stau eroii-ncremeniți pe maluri,
Ca niște spectatori în staluri,
Le place-ascunși în plopi să stea,
Cum stă ascunsă, mii de ani, după luceferi, câte-o stea.
Sensul versurilor
Piesa evocă legătura profundă dintre natură, istorie și spiritualitate, personificând râul Arieș ca pe un martor al trecutului. Eroii stau încremeniți pe maluri, ascultați de murmurul apei, care șoptește povești vechi.
