Ciotul acesta învechit de ploi,
La cumpăna vânturilor seci,
Ciotul acesta stingher
Pe fruntea unui stei,
Unde se cuprind în brațe două drumuri,
Când de-a curmezișul peste ele treci;
Ciotul acesta unde poposesc
Pe creștetul lui
Când câte-o pajură, când câte-un vultur șui,
Ciotul acesta tocit de buzele bătrânilor.
Mângâiat de fulgere;
Care stă de vorbă cu trăznetele din cer
Și e lustruit de atâtea priviri,
Ciotul acesta cioplit din lemn de arțar,
Tare ca fierul, ba chiar și mai tare
Ca fierul cel mai rar,
Ciotul acesta neclintit și mut,
Mă opresc și-l sărut.
În chipul lui îmbătrânit,
Cum de n-ai ghicit,
Că-ți surâde blând și iertător
El, singurul țăran împărat,
Pe care poporul l-a împovărat,
Ce peceți de Domn
Cum glăsuiește în paginile ei istoria,
E Horia.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra istoriei și identității naționale, personificate printr-un ciot de lemn. Acesta reprezintă un simbol al rezistenței și al legăturii cu trecutul, amintind de figura lui Horia și de sacrificiile poporului.