Frământ la Iara tot ce m-a durut
Din aluat de cetini şi de lut
Ca să mai simt în drojdie adâncul
Ce m-a-văţat să sufăr ca şi vântul
Ce bate din apus spre miazănoapte
Bătuţii-mi fraţi, bătutele-mi surori
Bătuţii munţi, bătutele ninsori
Şi blestematele străinătăţi de ţară
Arse de copiii-n fiecare vară.
Mă duc cu ai mei în lutul dur
Să nu mai simt ce-i împrejur
Dar ca să las urmaşilor pământul
În care am săpat mormântul
Las cartea asta sub arini la Detunata
Să ştie lumea că odată-i gata
Cu drojdia de suferinţi şi milă
Să ştie toţi: Când moţului i-e silă
Ia barda-n mâini şi dă cu ea de lume
De n-o rămâne-n urmă nici tăciune
De foc străin ci numai piatră arsă
Cu rădăcini de moţi cu faţa-ntoarsă
Spre caduceul tulburat în somn
De apuseanul veşnic treazul Domn!
Sensul versurilor
Poezia exprimă o legătură profundă cu pământul natal și cu tradițiile moților, în ciuda suferințelor și a greutăților. Vorbitorul își lasă moștenirea sub forma cuvintelor, ca o mărturie a identității și a spiritului neînfricat al poporului său. Există un sentiment de amenințare și determinare de a proteja această identitate de influențele străine.