Dacă aș fi sculptor, mi-ar fi mai ușor,
Să-mi plăsmuiesc în lut un autoportret.
Aș lua un stog de pământ rupt dintr-un ogor
Și l-aș descânta-ncet.
După ce mi-aș migăli cu trufie bustul,
Aș avea grijă să-mi croiesc o frunte cât o delniță de cer
Și pentru a-mi face pe deplin gustul,
Aș cizela sub ea și doi ochi cu tăiș de hanger.
Încolo nu mă interesează dacă aș ieși frumos,
Că-n toată viața nu m-am întrebat de-s chipeș sau urât.
Lumea, se pare, spunea c-aș fi fost inimos,
Și avea dreptate că pentru ea îmi bătea inima-n gât.
De aceea în piept mi-aș așeza o inimă cât Carpații,
Să se știe c-am moștenit-o de la strămoșii mei
Dacii sau poate sarmații,
Asta n-are prea mare importanță pentru ei.
Dar nu-s nici sculptor, nici poet nu știu dacă sunt;
De cântat am cântat ce-i drept, dar mai mult am protestat,
Așa că nu știu ce piatră sau pământ
Ar putea să cuprindă chipul meu atât de frământat.
Poate-n vreo tâmplă de bazalt,
Să încapă ceva din visurile care au murit,
Atuncea m-aș ciopli ca un plop înalt,
De dragostea pentru țară mereu hăituit.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra identității artistului și a legăturii sale cu țara. El se simte incapabil să se reprezinte printr-o formă de artă convențională, dar își exprimă dragostea profundă pentru țară și moștenirea sa.