Scrisu-le-a fost să înflorească,
În graiuri, ulițe și plaiuri
Cu armonia lor firească,
Să cânte-n diferite naiuri.
În somnul unei lire parcă
Și căptușite în surdină,
Să crească-n lăptișor de matcă,
Ori într-un luger de lumină.
Ca încălzindu-ne la pieptul lor de
Lângă cerul nostru larg deschis,
Din duhurile lor, din holde,
Să înflorească pajere de vis.
Arieșul, ca un ștergar întins la soare,
Desculț aicea învelit în pagini,
Să calce numai pe covoare
Și plaiuri copleșite de imagini.
Munții mei prea blânzi și buni,
Cu ploi de fluturi și poteci,
Sunt lacră caldă de străbuni,
Nu mausoleuri umede și reci.
Amintirile ne înfloresc în mâini,
Viorile pădurii-s orgi de zadă,
Din fiecare deget izvorăsc fântâni,
Și anii de pe noi încep, ca frunzele, să cadă.
Mainz, ianuarie 1981
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri plăcute legate de natură și trecut. Versurile descriu un peisaj idilic și emoția caldă a rememorării.