Pe altarul poeziei, tu, Sapho, preoteasă,
Ai presărat tămâia gândirei ideale,
Din alte lumi adus-ai comoara cea aleasă
De nobile simțiri, prinos al vieții tale.
O, cântăreață antică, ce fină cugetare
Îmbracă acele rânduri, duioasa-ți poezie
Ca-n pădurile Dianei, împrăștie ambrozie;
O strofă, e o simfonie din turbata mare.
Trăind ca visătoare, tu n-ai simțit iubirea
Pe care azi o simte în lume orice ființă…
Ai cunoscut succesul și gloria, dar firea
S-a revoltat de atâta putere în necredință.
Când Amor voit-a să te aibă curtezană,
Ai părăsit palatul în haina ta regească,
Și, cântând Mărei, ai rugat-o să primească
În sânul ei virgin, o viață diafană! …
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus poetei Sapho, explorând viața și sacrificiile ei. Se concentrează pe renunțarea la iubire și la viața lumească în favoarea artei și a spiritualității.