A scăpat barca de funia ce-o ținea strânsă de mal
Și pe mare a pornit-o dusă fiind din val în val,
Stânca stă-nainte-i neagră, cu bizare cotituri,
De ea barca se izbește și se pierde-n sfărâmături.
Omul-i barca cea scăpată de necunoscutul mal
Ci pe-a lumii întinsă mare e purtat din val în val;
Stânca e – nenorocirea – e fatalul lui sfârșit,
De ea omul se izbește și se pierde-n infinit.
Sensul versurilor
Piesa descrie fragilitatea vieții umane, comparând omul cu o barcă în derivă pe o mare agitată. Soarta implacabilă (stânca) aduce inevitabil sfârșitul.