Crivățul de miezanoapte vajie prin vijelie,
Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie,
Valuri albe trec în zare, se așază-n lung troian,
Ca nisipurile dese din pustiul african.
Viscolul frământă lumea! Lupii suri ies după pradă,
Alergând, urlând în urma-i prin potopul de zăpadă.
Turmele tremură; corbii zbor vârtej, răpiți de vânt,
Și rachitele se-ndoaie lovindu-se de pământ.
Zberat, răget, țipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate,
Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate,
Și-n depărtare se aude un nechez răsunător.
Noaptea cade, lupii urlă! Vai de cal și călător!
Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire
Stă, aude-n câmp lătrare și zărește cu uimire
O căsuță drăgălașă cu ferestrele lucind,
Unde dulcea ospetie îl întâmpină zâmbind!
Sensul versurilor
Poemul descrie o furtună de zăpadă violentă și periculoasă, evidențiind suferința animalelor și pericolul pentru călători. În contrast cu această imagine înfricoșătoare, se prezintă o căsuță primitoare ca simbol al speranței și al siguranței.