Valeriu Gafencu – Ardere De Tot

Aici răsare-n mine o chilie
În care s-a sfinţit un pustnic blând…
Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând
Şi-n ochi purta smerită bucurie….
De priveghere lungă – albă floare –
Se rezema cu fruntea de pervaz
Şi luna-i săruta sfinţit obraz
Când i-asculta cuvântul ca o boare:.
„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă
Cu tine visul, peste unda moartă…,
Un ceas de vreme urcă-mă şuviţă
În Crama-Împărătească, rod-de-viţă! …”.
De funia nădejdii viu s-agaţă
Şi-n rugăciune treaptă-naltă suie…,
Amiezile simţirilor descuie
Şi Îngerilor, iată-l, faţă-n faţă.
L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…,
Cu neaua-înţelepciunii-apoi l-au nins
Purificându-i duhul, înadins,
Să fie-asemeni lor, chip şi măsură! ….
Un înger a făcut un semn în cer! …
El vede Faţa lumii Nevăzute…,
Cuvintele aude…, nenăscute,
Cu inima topeşte vămi de ger! ….
De câte ori pământul, fără splină,
Se duce, taur negru, rostogol,
De câte ori îl săgetează-n gol
Harapi cornuţi, mereu în nehodină? ….
Un sul de carte-i cerul strâns cu nod
Şi ultim semn pământu-n alfabet…
Altarul Viu al Marelui Profet
Primeşte jertfa, Ardere-de-tot! ….
În Rugăciunea-focului, adoarme…
Târziu, lumina candelei se stinge…
Un înger furişându-se-n chilie
Deasupra frunţii nimb subţire-i ninge! …
Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne! ….
Movilă-i stă nisipul lângă uşă…
A tot crescut rugina pe zăvor,
Uleiul a-nflorit într-un ulcior,
Dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă….
Pe-o laviţă, alături, rânduite
Mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov,
Scrisese el sfinţitul lui hrisov
În patru rânduri, vorbe aurite:.
„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,
C-având puţină treabă azi cu Domnul
M-a biruit în rugăciune somnul
Şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog…”.
Dar, necrezând că-i mort cu-adevărat,
Cu mâna l-am atins peste veşminte…
Se risipi cenuşa lui fierbinte
Şi, sărutând-o…, am plâns îngândurat!?