Trădare e tot împrejur,
Nimic nu e alb nicăiere,
Nimic nu e sfânt, nu e pur,
Doar jaf peste tot și durere.
Și totuși combină prin noi
Un soi de chimie bolnavă,
Ce-mparte-n răstimpuri la doi
Un vârf de catarg de epavă.
Parjolul se-ntinde cât vezi,
Și bântuie molimi ciudate,
Minciuna trișează să o crezi,
Și-s doar maladii și păcate.
Și totuși, un dor omenesc
Îți face transfuzii prin vine,
Abstract și amorf, dar lumesc,
În goana-ți spre oaza din tine.
Ruina e tot până-n hat,
Că mintea nu poate cuprinde,
Și-i sânge culoarea-n omăt,
Și moarte e gheara când prinde.
Și totuși e-un vis care-i treaz,
Un gaz al sinapselor noastre,
Săltând mesager pe talaz,
Mereu mai aproape de astre.
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea existenței umane, oscilând între trădare, suferință și un dor persistent de speranță. Chiar și în mijlocul ruinelor și a bolilor, există un vis treaz și o căutare interioară a unei oaze de bine.