Nu știu cine poartă vina!
Poate iarba cu sulfina,
poate vântul,
poate zarea,
poate crângul cu cărarea,
poate toamna cu pelinul,
poate părul meu
ca vinul,
poate ochii tăi,
sau poate
șoapta mea pe jumătate…
Tot ne căutam de-o vreme
mâinile
printre poeme –
ne strigăm,
să ne audă
pașii stinși
sub nalba crudă…
Numai cântecul ne-aduce
arși de dor
la vreo răscruce.
numai inima ne-adună –
plopi de flacără
și lună…
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea vinovatului într-o relație destrămată, folosind elemente ale naturii ca posibili factori. Cântecul și inima rămân singurele legături într-o lume a pașilor stinși și a dorului.