Strofa I
Când florile mor,
Toate-n jur își pierd esența,
Dispare totu-n zare nedefinindu-și existența,
Așa cunosc demența în mediul natural,
Ultima floare din buchet, e un dar sentimental,
Un gând artificial mă duce la tine,
Când florile mor..
Dispar zilele senine,
Și port dulcele în vine ca o esență tare,
Toracele e roșu ca cireșele acrișoare,
Buze de domnișoare, roșii atrăgătoare,
Ma fac să-mi fac speranțe sub raze de soare,
Sunt un nebun pierdut în culori stelare,
Devin atât de solitar și asta e o stare.
Strofa II
Și câte sunt aici.. tra’ să le-nțelegi,
Sunt legi pe care tra’ să le dezlegi,
Volume-ntregi poți s-alegi, arme să culegi,
Pierdut în fum.. într-o verde mantie de regi,
Așa mă simt în noaptea asta dulce,
Întâia noapte de război uite cum se duce.. ca
Majoritatea băieților au gânduri pe cele mai înalte culmi,
Cuvintele în pumni,
Suflete de nebuni.
Asemeni vântului supărat pe păpădie,
Natura n-are legi creștine.. e perfidie,
E prozodie, accente pe flori, poezii pesemne,
E o țară în care florile mor prea devreme,
Rămân catrene, dar nu te teme
Nu demult eram plin de probleme,
Când florile mor.. lasă semne..
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității și a pierderii, folosind metafora florilor care mor pentru a ilustra sentimente de melancolie și reflecție asupra vieții. Versurile ating și ideea de transformare și acceptare a realității.