Pune, tată, steag la poartă, iartă-mă, iartă-mă că am murit.
Știu că mama mai așteaptă și mai știu că e într-un ceas albit.
Ce lumină lină ne-ndulcește moartea celor ce-am căzut în București.
Părul maicii mele luminând și partea nevăzutelor cărări cerești.
Trec colinde-n asta seară, leru-i ler flori de măr, leru-i ler.
Noi, cu ochii plânși spre țară, tremurăm la o poartă de cer.
Ce lumină lină ne-ndulcește moartea celor ce-am căzut în București.
Părul maicii mele luminând și partea nevăzutelor cărări cerești.
O fărâmă de colindă, du-o, Doamne, la îngeri, până sus.
Într-o noapte i-a s-aprinde candela acelor ce s-au dus.
Ce lumină lină ne-ndulcește moartea celor ce-am căzut în București.
Părul maicii mele luminând și partea nevăzutelor cărări cerești.
Pune, tată, steag la poartă, iartă-mă, iartă-mă că am murit.
Știu că mama mai așteaptă și mai știu că e într-un ceas albit.
Ce lumină lină ne-ndulcește moartea celor ce-am căzut în București.
Părul maicii mele luminând și partea nevăzutelor cărări cerești.
Sensul versurilor
Piesa este o rugăciune tristă pentru cei căzuți în București, probabil în timpul Revoluției. Exprimă durerea familiilor și sacrificiul suprem al celor care și-au dat viața pentru țară, invocând imagini religioase și colinde.