Tudor Arghezi – Vânt Străin

VÂNT STRĂIN.
Vântul nostru mic mă cruță,
Merge-ncet după căruță,
Mână boii grei la pas
Și dejugă la popas.
Suflă-n foc și în ceaun,
E copilul nostru bun.
Vântul cel adevărat
E străin și-nvierșunat.
Ca o bucată de apă,
N-are loc în ce să-ncapă,
Nici pe piscuri, nici în groapă,
N-are de ajuns pământ,
Câmpul meu îi este strâmt.
Pustnic și întărâtat,
Plugul și l-a-ngenuncheat.
Rupe, scurmă și sfărâmă,
Umple cerul de țărână.
Își mână cu miile,
Negre, hergheliile,
Răscolește mările,
Le varsă căldările..
Ia-n vârteje turmele
Și le pierde urmele,
În spinare, să răstoarne
Taurii izbiți, în coarne,
Pune zările pe fugă,
Prinde munții și-i înjugă,
Cu pădurile gălbui
Alergând în hora lui,
Năvală de ropote,
Gloate-adânci de clopote.
Vântului, noi, venetic,
Nu-i putem, cânta nimic.

Sensul versurilor

Poezia contrastează un vânt blând, protector, cu un vânt puternic, distructiv și neîmblânzit. Vântul străin simbolizează forțele naturii care depășesc controlul uman, aducând haos și schimbare.

Lasă un comentariu