Tu nu ești frumusețea spiralelor candide,
În ochi tu nu duci moarte și perlele lichide
În cari răsfrâng misterul văpaile livide.
Nici flori n-atingu-ți fruntea spre dinsele plecată,
Nici pagini cu poeme rămase de-altădată
Nu se desfac nostalgic în dreapta-ți inelată.
Tu nu cunoști otrava gândirii și-a vegherii:
Fantasmele de fildes, regini ale tăcerii,
Nu ți-au suflat miresme subt salciile serii.
Tu știi că de când lumea e liniște și pace,
Că drumul e pe care păianjenul îl face
Țesând în umbra caldă velurele să-mbrace
Subt cari stagnează ochii și pletele-ți opace.
Copil naiv! de-aceea te-ador și te mângâi
Cu fața-nmormântată ca-n floare de lamâi
În carnea-ți netezită de buzele dintâi!.
Și nu-ți șoptesc sonete, nici mituri nu-ți ingin,
Pe unde trece umbra acestui hoit păgân.
Aplec eternitatea spre tine, și rămân.
Cu ochi-închiși în zâmbet, copil abia-nflorit;
Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,
Ca o dantelă scumpă pe trupu-ți adormit.
Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit?..
Sensul versurilor
Piesa explorează o frumusețe diferită, una a inocenței și a simplității, contrastând-o cu idealurile convenționale. Vorbitorul găsește consolare și admirație în această puritate, dar se confruntă cu o incertitudine existențială.