Străbatem iarăși parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeași bancă-n frunze ne-așteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.
Ne-am așezat alături și brațul-i m-a cuprins.
Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.
Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mângâi ochii..
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetu-i ușure și-l iau să i-l dezmierd..
Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul își întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng și s-o sărut –
Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut.
Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, încă-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăși vremea dintr-o-ntărire nouă
Și să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.
Și cum coboară noaptea, al’dată așteptată,
Îmi pare veche luna – și steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aș fi vânat.
Și fără glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.
Sensul versurilor
Piesa descrie o reîntâlnire melancolică într-un cadru autumnal, unde amintirile și sentimentele trecutului revin. Personajul principal se confruntă cu pierderea și cu imposibilitatea de a reînvia o relație, simțind o detașare progresivă.
