Dintre vrăjmașii tăi mai nempăcat,
Unul aține drumul la tot pasul,
Mai ticălos ca toți câți n-au cruțat
Că te-ai născut, nici pântecul, nici ceasul.
Slobodă iese luna din pământ,
Și-n roua ei trasare nouă floarea,
El nu putea să uite lucrul sfânt
Și-l tulbură jignit asemănarea.
Îți da tiptil ocoale de dihor,
Ți-ar otrăvi odrasla și ți-ar pune
Foc în părul, în staul și pridvor,
De nu și-ar teme mâna de tăciune.
Ai fi putut să ți-l agăți de stea,
Și roibul să-l târască țărna oarbă
Cu funia-nodată de grumaz, așa,
Pân’ la tocirea oaselor de iarbă.
Dar noaptea-n vis, printre strigoii reci,
Vine smerit, și șoapta lui blajină
Îți face rugăciune să-l dezlegi
Și să-l mângâi cu milă și lumină.
Și când, a două zi, te-nfruntă iar,
Îl lași să scuipe bale și scăpau,
Pentru că știi că sufletu-i murdar
Se îndoiește și că-i pare rău.
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul interior dintre dorința de răzbunare și capacitatea de a ierta. Protagonistul se confruntă cu un dușman persistent, dar în visele sale, acesta caută iertare, creând un ciclu de ură și compasiune.
