Nici piatra, nici pământul n-au sânge. Numai ție
Ți-a dat ursita noastră această avuție.
În veșnicia toată
A fost făcut cu vraje și sfânt numai o dată,
Ca sacra lui comoară
Nu se mai face-n lume, pe veci, a doua oară.
Când l-ai primit în taină, poruncă ți s-a dat
Să ți-l păstrezi de-a pururi întreg, nevătămat.
Și-n toată această taină, purtat mereu în tine,
Să-l lași drept moștenire și celui care vine.
Și ți-a mai dat ursita și lacrimă, de-atunci,
Să ți-o păstrezi de-așijdere și-n gol să n-o arunci.
Ți-ai dat tu oare seama, tu, omule, de-aproape,
Că lacrimă-i tot sânge în rouă strânsă-n pleoape?
Ce-ai făcut cu ele, neomule, corcit
Dintr-un strigoi zănatec, pribeag și chinuit?
Tu sângele sfințirii alese l-ai vărsat:
Dureri peste durere, păcat peste păcat,
Și jurământul vieții uitate l-ai călcat.
Te-ai furișat prin noapte, și spada ta murdară
Neîntrerupt pândește în somn și ne omoară,
Să prade și să fure…
Blestem asupra voastră, și spadă și secure!
Sensul versurilor
Piesa este un blestem adresat unui om care a trădat un jurământ sacru, vărsând sângele sfințit și aducând durere și moarte. Vorbitorul deplânge pierderea acestui sânge și condamnă acțiunile trădătorului.