Mi-a umblat în păpădie
O goangă cu pălărie
Și cămașă stacojie.
Avea fuste și manta
Tăiate din catifea
Și pieptar cu solzi de țiplă,
Căptușit c-un fel de sticlă.
Domnișoarei cu trei rochii-i
Lăcrimau rubine ochii
Să te-ntreb pe Dumneata,
Cum veniși în iarba mea.
Și de unde, Domnișoară
De cristal și scorțișoară?.
După până ce te-a scris,
Vii și tu din somn și vis.
Căci vopseli asemeni nu-s
Decât colo tocmai sus,
Unde sunt într-adevăr
Pensule de-a fir-a-par
Și zugravii de o șchioapă,
Meșteri scriitori cu apă,
Ce te-a supărat? Țânțarul,
Păpurișul, nenufărul?.
Aș fi vrut să stea s-o prind,
A venit moca sărind
Și-a plecat sărind într-alte
Buruieni și mai înalte.
Și-aș fi vrut să stea întâi
Pe un vârf și s-o mingii.
Mi-a lăsat atâta mic :
Bumbii goi, de păpădie.
Sensul versurilor
Piesa descrie întâlnirea cu o lăcustă într-o păpădie, personificând-o și exprimând mirarea și curiozitatea față de originea și aspectul ei. Tonul este visător și plin de imaginație, sugerând o perspectivă copilărească asupra naturii.