Tudor Arghezi – O Furnică

O furnică mică, mică
Dar-nfiptă, va să zică,
Ieri, la prânz, mi s-a urcat
De pe vișinul uscat,
Pe picioare, pentru căci
Mi le-a luat drept niște craci.
Mărunțică de faptură
Duse, harnică, la gură
O fărâmă de ceva,
Care-acasă trebuia
Așezat în magazie,
Pentru iarna ce-o să vie.
„Unde te duci așa de grabă?”
Dândul meu mâhnit o-ntreabă,
Încă nu te-ai lămurit
Că greșești și-ai rătăcit?
Cu merindea îmbucată
Te-ai suit până-n cravată
Și mai ai până-n chelie
Două dealuri și-o bărbie.
Nu vrei, tată, să-ți arăt
Cum iei drumul-ndărăt?
Să-ți mai pun o întrebare:
E aproape de culcare;
Unde dormi, aici, departe?
Într-o pagină de carte?
S-ajungi virgulă târzie
Într-un op de poezie?”.
Mă gândesc ce-i de făcut
S-o feresc de neștiut,
Îngrijorat de ce-o să zică
Maica stareță furnică
De-o lipsi din furnicar,
Și-o aștepta în zadar.