JUDECATA.
Domnul a chemat odată
Arborii la judecată,
Ca să vadă ce rod are
De cu vară fiecare,
că de când nu mai gustase
Roadele, se-nstrăinase.
-” Îţi e de-a mai mare dragul,
De frumos și -nalt ce-i fagul.
Uriaşule ce ești,
Spune nouă ce dorești.”
Cât e de fălos și tare,
Fu jignit de întrebare
Și, uimit că-i cercetat,
S-a gândit, s-a căutat..
Scoate dintr-o hîrtioară
Un crîmpei de cuișoară.
– ” Ce nimic la ce zăplan!..
O să mai aștepți un an.
Și de-o fi iar de pomană
Te voi face buruiană.”.
– ” Dar stejarul? Să-și arate
Vârfurile-ncununate,
Ține cerurile-n brațe,
Vrea de stele să se cațe
Lumea-ntreagă s-o cuprindă,
Rodul tău?”
– ” Un sfîrc de ghindă.”.
– ” Mi se pare că gorunii
Sînt cam neamuri cu păunii..
Numai umbră-n codrii mei
Și nici ea nu dă din ei.
Umbra n-are rădăcină
Și-i țărînă de lumină.
Se muncesc de-o veșnicie
Și-au rodit o gămălie.”.
– ” Unde-i bradul, că nu vine?”
– ” Auzi și-i e rușine.”
Bradul iese înainte
Drept, în sfintele-i veșminte.
– ” Atât faci, sfinția-ta,
Mânătărci de mucava?”.
– ” Plopii-astupă zorile
Și adună ciorile.
Nu știu salcâmii ce vor
A păzi cu ghimpii lor.
Salcea, păcatele mele,
face moțuri și nuiele.
Barem dudul face dude,
Ia, niște burice ude,
Dar dă schitului un pic
De miere și borangic.”.
Folosind atunci prilejul,
Iată-l că sosi și vrejul,
Nechemat cum a putut,
Și, târîș a străbătut
Spinii, pirul, praful moale,
Cu dovleci de opt ocale.
– ” Am adus niște urcioare,
Luați-mi-le din spinare.
De când mi le-am aninat
De grumaz, m-am deșelat.
Nu sînt Doamne, prea puține
Și, cum vezi, is toate pline.
Le-aduc, hăt! din Sucevița
Și n-am rupt nici cobilița.”.
-Tudor Arghezi – VERSURI – 1980
Sensul versurilor
Piesa prezintă o alegorie în care Dumnezeu judecă pomii pentru roadele lor, criticând lipsa de valoare a unora și modestia altora. Arghezi folosește această judecată a naturii pentru a reflecta asupra valorilor și a rolurilor în societate.