Mi-aprinsei și eu o vatră
Într-o scorbură de piatră.
Moș Pârțag îmi dă târcoale
Cu o găleată cu bale.
De ce jarul meu sticlește
Dacă vatra lui mocnește?
Vetrele ni-s peste drum:
Eu fac jar, el scoate fum.
Nu mai are tinerețe
Moșul ca să mai învețe
Că-n văpaia vetrei mele
Am pus o poală cu stele
Și c-am luat peste dogoare
Coca, pe cârlig, din soare.
Nu vrea-nvăț de niciun fel
De la mai meșter ca el.
Nicovală de-o aude,
Moșu-ncepe să asude.
Galben, verde și dușman
Dă cu ochii de ciocan.
O scânteie sare-ncoace:
Se mânie de ce-i place
Și scuipând s-o stingă, ea
Fuge și se face stea.
Și-i trec nădușelile
Toate căptușelile.
A venit cerbul domnesc
La mine să-l potcovesc.
Opt potcoave mici, de aur.
Ciocănite-au fost de faur.
Am bătut colți pădureți
La turmele de mistreți,
Lupii mi-au cerut măsele,
Zimbrii – frunți cu coarne grele.
A venit și Făt-Frumos,
Buzdugan să-i fac mai gros,
Și Ileana, doi cârcei
De argint să-i fac. Cercei.
Și prin fierăria noastră
Trecu și luna albastră.
Hâtrule, nu e niciun
Mijloc să te mai îmbun?
Taica ți-ar drege și ție
Vreo chivară, vreo tichie,
Când ai vrea în arătare
Să ieși mândru și călare.
Sensul versurilor
Piesa descrie activitatea unui meșter priceput, care lucrează cu focul și fierul, potcovind animale fantastice și creând obiecte magice pentru personaje din basme. Totul este prezentat într-o manieră jucăușă și plină de fantezie, cu un ton ușor ironic la adresa invidiei și a nepriceperii altora.